Motivația este un ,,concept fundamental”în psihologie și, in general în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de măsuri, trebuințe, tendințe, interese, idealuri- care susțin anumite acțiuni, fapte, atitudini. Studierea satisfacției în muncă în conexiune cu performanța angajaților a început să fie realizată sistematic începând cu anii 1930, atunci când studiile Hawthome au avansat ideea că angajații care au o atitudine pozitivă față de muncă sunt angajați mai productivi. Studierea satisfacției in muncă are la bază supoziția relației dintre,, fericirea'' angajatului și comportamentul acestuia în organizație; randament și performanță în muncă, atașament, absenteism, sabotaj, intenția de a demisiona și alte comportamente contra-productive. Sievers(1989, p.338) face o critică a teoriilor privind motivația în muncă, din perspectiva pragmaticii motivării, susținând ideea că motivația în sine este o invenție științifică, iar imaginea despre om, muncă viață și împlinire, pe care aceste teorii o prezintă este înainte de orice deprimantă.În literatura românească problematica motivației în muncă nu a constituit un capitol vizibil, fapt ușor de intuit, având în vedere ruta de dezvoltare a sociologiei și psihologiei industriale de la noi din țară.