 |
| Nume Persoană: |
Maiorescu, Titu (1840-1917 ) |
| Limba: |
rum |
| Notă biografică şi de activitate: |
Critic literar şi estetician. |
| Notă biografică şi de activitate: |
S-a născut la 15 februarie 1840, Craiova și a murit în iulie 1917, Bucureşti. |
| Notă biografică şi de activitate: |
Începe studiile la Craiova (1846-1848); apoi, după peregrinări cu familia la Bucureşti, Braşov, Sibiu, Blaj, le continuă la Braşov (1850-1851) şi, datorită unei burse a Episcopiei Blajului, la Viena (1851-1858), mai întâi ca extern (la Gimnaziul academic), apoi ca intern la Academia Theresiană (din 1856). Absolvent pe locul întâi, urmează cursurile Facultăţii de Filosofie din Berlin (1858-1859); trece apoi la Giessen unde obţine (1859) titlul de doctor în filosofie cu o teză despre Relaţie (Das Verhältnis). Beneficiar al unei burse acordate de Eforia Şcoalelor, obţine la Paris (1860-1861) o licenţă în litere şi una în drept, dar eşuează în încercarea de a obţine şi un doctorat în litere (redactase şi depusese cele două teze necesare). |
| Notă biografică şi de activitate: |
În 1861, se întoarce în ţară, începând o carieră didactică şi politică foarte bogată, paralelă cu aceea de jurist. În 1862, e supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror; e numit profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului Central din acelaşi oraş. În 1863, e decan al Facultăţii de Filosofie, apoi rector al Universității din Iaşi şi director al Şcolii Normale „Vasile Lupu” (1863-1868). Suspendat din funcţii (1864), în urma calomniilor lui N. Ionescu, i se intentează un proces sub acuza de imoralitate, dar e achitat şi reintegrat în funcţii (1865). Exercită, în paralel, profesiunea de avocat. Membru al Societății Academice Române (1867), demisionează (1869) din cauza vederilor sale antilatiniste (va redeveni membru în 1879). Destituit din învăţământ (1870) şi reintegrat în acelaşi an. Începe o lungă carieră politică, dusă până în preajma primului război mondial: deputat în 1871, este numit ministru al Instrucţiunii Publice (1874), ceea ce îl obligă să se mute de la Iaşi la Bucureşti, unde iniţiază importante acţiuni de organizare şi reformă a învăţământului românesc; în 1876, demisionează. Agent diplomatic la Berlin (mai-iul. 1876), director al ziarului Timpul (mart. -iul. 1877), din nou deputat (1878), membru al Adunării Constituante (1879). Activitatea politică îl acaparează din ce în ce mai mult. Revine la Universitatea din Bucureşti în 1884, ca profesor de logică şi istoria filosofiei secolul al XIX-lea. Rector al Universității din Bucureşti (1892-1897). Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (1888), demisionat din aceleaşi motive ca în 1876 (proiectele sale de reformă a învăţământului sunt respinse de Parlament); ministru al Cultelor (1890), demisionează în 1891. După 1890, preocupările politice trec pe primul plan: e ministru al Justiţiei. (iul. 1900-febr. 1901), ministru de Externe (1910-1912), din nou ministru de Justiţie (iul. 1912); prim-ministru în acelaşi an, va prezida Conferinţa de pace de la Bucureşti (1913). Pensionat din învăţământ în 1909; se retrage din viaţa politică în 1913. |
| Sursa: |
Dicționarul Biografic al Literaturii Române |
| Țara sursă: |
RO: BJAG |
|
